Cateheza a II-a
Duminica Sfântului Grigorie Palama
Rugăciunea, vorbirea omului cu Dumnezeu
Iubiți credincioși,
Sâmbăta trecută am vorbit despre Duminica Ortodoxiei, în care noi comemorăm, minunata biruință a Ortodoxiei asupra iconoclasmului. Am văzut lupta grea pe care au dus-o iconodulii în acea perioadă, precum și ridicarea unor creștini în rândurile sfinților, i.e, Sfintele împărătese Irina și Teodora, Sfinții Patriarhi ai Constantinopolului, Tarasie și Metodie I și Sfinții Cuvioși Ioan Damaschin și Teodor Studitul. Și cu toate că, Sfânta Biserică a fost îndelung și greu încercată, Dumnezeu a biruit asupra potrivnicilor Săi, restabilind definitiv cultul cinstirii icoanelor.
Introducere
În Duminica a doua din Postul Paștilor, îl comemorăm pe Sfântul Grigorie Palama, învățatul și rugătorul ierarh al Bisericii Ortodoxe. Această Duminică a fost așezată în calendarul Sfintei Biserici, în anul 1368, odată cu canonizarea Sfântului Grigorie. Tema principală a acestei zile este rugăciunea. Despre rugăciune și despre oameni rugători, sunt convins că ați mai auzit vorbindu-se. Ori ați citit prin diverse cărți, reviste de specialitate sau articole teologice. Spun acest lucru, deoarece, rugăciunea pe care ne-o pune înainte mișcarea isihastă, despre care vom vorbi astăzi, este una cu totul și cu totul specială. Deși lucrarea ei exterioară se arată a fi simplă, în realitate, această practică ascetică ne coboară în adâncurile noastre. Ne duce în cele mai ascunse tainițe ale sufletului nostru, totul cu scopul de a ne curăța, de toată murdăria duhovnicească. Sfântul Grigorie Palama nu este ctitorul isihasmului. Nici pe departe. El doar l-a ridicat acolo unde, până atunci, nici un alt om nu a mai reușit să ajungă. De aceea, Sfânta noastră Biserică i-a dedicat, această a doua Duminică a Postului Paștilor.
Isihasmul, ca lucrare ascetică a celor care caută apropierea de Dumnezeu, apare undeva în primele veacuri. Și deși, încă din perioada apostolică, Biserica a avut prin textul scripturistic, rădăcina acestei practici îndumnezeitoare[1], găsim că, Sfinții Părinți au dezvoltat-o treptat, veac după veac. Printre aceștia, îi putem aminti pe Părinții din Pustia Egiptului, Avva Antonie, Avva Sisoe, Avva Macarie, Avva Pahomie, Avva Pamvo, etc. (sec. III-IV). Apoi pe Evagrie Ponticul (sec. IV), pe Sfântul Dionisie Areopagitul (sec. V), pe Sfântul Diadoh al Foticeii (sec. V), pe Sfinții Maxim Mărturisitorul și Ioan Scărarul (sec. VI-VII), sau pe Sfântul Simeon Noul Teolog (sec. X-XI). La noi în țară, avem doi ctitori de renume: Sfântul Vasile de la Poiana Mărului (sec. XVII-XVIII) și ucenicul său, Sfântul Paisie Velicicovschi de la Neamț (sec. XVIII).
Cât despre Sfântul Grigorie Palama, acesta a dus lucrarea isihastă la desăvârșire. Dacă Sfântul Dionisie este socotit Pasărea Cerului, pentru faptul că lui i s-a descoperit ierarhia cerească, Sfântul Grigorie Palama este supranumit Vulturul Cerului, deoarece, el ne-a descoperit lumina energiilor necreate ale Duhului Sfânt. El este supranumit și Preaîndumnezeitul la minte, pentru înălțimea duhovnicească la care a ajuns. Biserica îl prăznuiește și pe data de 14 noiembrie, alături de Sfântul Apostol Filip. Dar, rareori se vorbește în amănunt despre viața acestuia. Astfel, pentru a înțelege deplin, de ce Sfânta Biserică a rânduit ca, cea de-a doua Duminică a Postului Mare să facă aducere aminte de acest mare și minunat Sfânt, precum și de principala sa preocupare duhovnicească, i.e., rugăciunea, avem trebuință să îl cunoaștem cât mai bine.
Partea I
Viața și lucrarea Sfântului Grigorie Palama
Familia Sfântului Grigorie și primii săi ani de viață
El s-a născut la Constantinopol, în anul 1296. Deși familia sa era originară din Asia Mică, pe la jumătatea secolului al XIII-lea, părinții săi, Constantin și Kalloni, au fost nevoiți să se mute în Constantinopol[2]. Acest lucru s-a petrecut, din cauza faptul că, extinderea otomanilor amenința tot mai mult familiile de creștini. Constantin și Kalloni erau oameni de seamă, bine educați, precum și adevărate modele de viață în Hristos. Ei au avut șase copii. Unul a murit de mic, fapt care nu l-a descurajat pe Constantin, ba chiar la determinat să-I aducă mulțumiri lui Dumnezeu, pentru că, el știa că în Hristos, practic, moartea nu există. Ci este doar o trecere la Dumnezeu, iubitorul de oameni. Apoi li s-au născut două fete, Epiharia și Teodota. Iar mai târziu trei băieți, Teodosie, Macarie și, în anul 1296 Grigorie.
Tatăl Sfântului Grigorie, Constantin, ajunge repede senator, dascăl și sfătuitor al împăratului Andronic II Paleologul. El manifesta o puternică înclinație spre rugăciune și contemplație, ajungând chiar să îl impresioneze în repetate rânduri pe împărat. Acest lucru se petrecea, deoarece, Dumnezeu îi împlinea senatorului Constantin, orice cerere pe care acesta o înălța. Peste doar câțiva ani, deși era în deplinătatea vârstei, Constantin și-a simțit sfârșitul. Iar pentru acest lucru, el a cerut să fie tuns în monahism, primind și numele de Constanție. Și înainte să moară, el și soția sa Kalloni s-au sfătuit îndelung, cum privire la creșterea copiilor lor. Kalloni i-a sugerat că ar fi bine să îi ceară împăratului, ca acesta să îi ia în grija lui. Dar Constantin a replicat că nu își dă copiii în grija unui împărat lumesc, fapt pentru care, el a hotărât să îi dea în grija Împărătesei Cerurilor, care este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu[3].
Moartea tatălui și ascensiunea tânărului Grigorie
La anul 1303, pe când tânărul Grigorie avea doar șapte ani, tatăl său, Constantin, trece la Domnul. Despre cei cinci copii rămași fără de tată, împăratul Andronic II Paleologul obișnuia să spună, atunci când îi întâlnea, iată copiii Sfântului. Și mult s-a îngrijit împăratul, ca toți copiii familie Palama să primească o educație înaltă. Iar atunci când Sfântul Grigorie a mai crescut și ținea cuvântări în fața adunărilor de oameni, împăratul spunea: „însuși Aristotel de l-ar auzi, l-ar lăuda, cred, nu puțin”[4]. Pe lângă moștenirea sacrosanctă, pe care tânărul Grigorie a primit-o din familie, el mai avea un secret. Metaniile la icoana Maicii Domnului, însoțite de multă și profundă rugăciune. Prin această practică ascetică, el îi cerea Maicii Domnului ajutor și putere multă. Astfel, Sfântul Grigorie sporea cu mintea, iar duhul său se întărea treptat.
Adolescentul care și-a sfințit viața
Cel mai influent dascăl al tânărului Grigorie a fost călugărul aghiorit Teolipt, care, puțin mai târziu, avea să ajungă Mitropolit al Filadelfiei. Iar mai apoi, el a intrat în calendarul Bisericii Ortodoxe, sub numele de, Sfântul Ierarh Teolipt al Filadelfiei. De la Sfântul Teolipt, tânărul Grigorie și frații săi au învățat că, mintea desprinsă de preocupările exterioare și adunată în inimă, izbutește să se înalțe la cunoașterea lui Dumnezeu. Și cum cei trei frați Palama, Teodosie, Macarie și Grigorie, fuseseră biruiți de practica ascetică și de contemplație, la anul 1316, ei au părăsit capitala Bizanțului, ducându-se în Sfântul Munte Athos. Această decizie a lor a venit pe fondul ofertei împăratului, care, s-a străduit din răsputeri, să îi determine să rămână în cetate. El intenționa să le ofere înalte demnități în imperiu și să îi așeze în poziții sociale, care de care mai importante. Căci nu găseai peste tot asemenea oameni, morali și bine învățați. Dar, mai ales, puternici rugători și adevărați mărturisitori ai lui Iisus Hristos, atât prin cuvânt, cât și prin viața lor creștină, trăită cu multă râvnă și seriozitate.
Călătoria și intrarea în Sfântul Munte Athos
În drumul lor spre Sfântul Munte Athos, cei trei frați s-au orpit să ierneze în Muntele Papikion din Tracia. Acolo, Sfântul Grigorie Palama, în vârsta de numai 20 de ani, i-a uimit pe călugării eretici bogomili[5], vorbindu-le despre dreapta credință creștină. El i-a determinat pe mulți să renunțe la rătăcirea lor și să revină la Ortodoxie. Cât despre cei care nu au primit dreaptă învățătură, propovăduită de Sfântul Grigorie, aceștia au încercat să îl otrăvească. Însă, Dumnezeu nu a îngăduit acest lucru, pentru că, El avea un plan măreț cu slujitorul Său. Și așa, Sfântul Grigorie ajunge în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Vatepedu, unde intră ca ucenic al Sfântului Nicodim Isihastul. El este tuns în monahism la scurt timp, în anul 1317. Și, alături de părintele său duhovnicesc, Sfântul Grigorie trăiește o viața de pustnicie.
Darul primit de Sfântul Grigorie
Aici, Sfântul Grigorie a sporit mult duhovnicesște, fiind învrednicit și de darul lacrimilor. El se ruga cu putere Maicii Domnului, cerându-i neîncetat: „Luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!”. Și odată, în vremea rugăciunii, el îl vede înainte pe Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, care îi spune: „Grigorie, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu întreabă, de ce o strigi zi și noapte, cerându-i să te lumineze?”. Auzind aceste cuvinte, Sfântul Grigorie se pleacă până la pământ și zice: „Un om plin de patimi și de păcate, precum sunt eu, ce altceva ar putea să ceară?”. Iar Sfântul Ioan Teologul îi răspunde: „Atât Maica Domnului, cât și eu, te vom ajuta!”. Apoi, Sfântul Grigorie, în setea sa pentru luminarea dumnezeiască, întreabă: „Mă veți ajuta în viața aceasta sau în cealaltă?”. La această întrebare, Sfântul Ioan îi răspunde: „Te vom ajuta și în viața aceasta, și în cealaltă!”. Ce dar mai mare să primească un om?!
Și acum le spunem, tuturor tinerilor, care sunt parte a Sfintei noastre Biserici. Că tot ducem lipsă de modele în viață. Sau, de foarte multe ori, ne alegem modele, după niște criterii, cu totul și cu totul neconforme, cu învățătura Evangheliei Domnului Hristos. Priviți la Sfântul Grigorie! Un tânăr, un adolescent, care, prin credință, educație și seriozitate în Hristos, s-a învrednicit de un atât de mare dar. El nu numai că a reușit să impresioneze un împărat și un întreg imperiu. Ba chiar, a izbutit să o impresioneze până și pe Maica Domnului, care, în marea ei iubire, i-a stat alături întreaga viață. Sfântul Grigorie este cel pe care, suntem așteptați să îl imităm. De la care suntem chemați să învățăm. După care să ne modelăm întreaga noastră viață, fie că aceasta este una monastică, sau una de familie. Dumnezeu este pretutindeni, iar sfințenia se poate dobândi în ambele cazuri.
De la Vatopedu la Marea Lavră
După trecerea la Domnul a Sfântului Nicodim Isihastul, Sfântul Grigorie pleacă de la Vatopedu la Marea Lavră. Din pustnic, el devine viețuitor în obște, primind ascultarea de trapezar. Petrece aici trei ani, în cea mai serioasă și neclintită ascultare. Apoi, el se mută în cea mai retrasă parte a Sfântului Munte, numită Provata. Aceasta era atunci cunoscută sub numele de Schitul Glossia. În acest lor, el intră ucenic la cei mai îmbunătățiți isihaști ai Sfântului Munte, între care: Nichifor din Singurătate, Ilie Seliotul sau Calist Catafygiotul. Aici, Sfântul Grigorie primește marile harisme ale Duhului Sfânt.
Plecarea din Sfântul Munte în Tesalonic
Sfântul Grigorie petrece împreună cu aceștia abia doi ani. Deoarece, din cauza unor atacuri ale tâlharilor, este nevoit să plece, alături de frații săi, spre Ierusalim. Poposind în Tesalonic, Sfântul Grigorie primește o vedenie, în care, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie îi spune că, Însuși Dumnezeu, Împăratul Cerurilor, i-a poruncit să îl țină acolo. Și Sfântul Grigorie rămâne în oraș, unde este hirotonit preot. Era greu pentru Sfântul Grigorie să practice isihasmul[6] în oraș. Așa se face că, el află de Schitul Micul Ierusalim, din orașul Veria, care era cea mai veche așezare monahală din Grecia, socotit și patria isihaștilor. Acesta era aproape de Tesalonic, cam la o zi de mers (aproximativ 70 de kilometri). Sfântul Grigorie se duce repede acolo, pentru a-i cunoaște pe cei care, aveau aceleași căutări ca și el.
Viețuirea în Schitul Veria
Sfântul Grigorie ajunge în Veria în anul 1325, la vârsta de aproape 30 de ani. Intră în schit alături de ucenicii săi, unde își construiesc colibe, pentru a trăi zăvorâți în zilele săptămânii. Sâmbăta seara ei ieșeau din colibe și participau la slujba de priveghere în Sfânta Biserică. Iar dimineața, după ce mâncau alături de cei din obște, se întorceau la colibele lor. Sfântul Ierarh Filotei II al Constantinopolului (Kokkinos), biograful Sfântului Grigorie Palama, descrie această perioadă de asceză. El spune că, adesea, Sfântul Grigorie era văzut plin de lacrimi la rugăciune, uneori, având chiar fața acoperită de o lumină ca de foc. Prin rugăciune și contemplație, Sfântul Grigorie era pătruns de lumina energiilor necreate ale Duhului Sfânt.
În acest loc. Sfântul Grigorie îl întâlnește pe bătrânul isihast Iov, om cu viață îmbunătățită. Acesta avea o părere greșită despre rugăciunea continuă, pe care o practicau isihaștii. El socotea că doar ei pot practica acest fel de asceză. Sfântul Grigorie nu îmbrățișează această gândire, deoarece, el cunoștea, atât din învățăturile celor care l-au format, cât și din propria sa experiență că, toți creștinii pot dobândi rugăciunea continuă. Dacă omul se roagă neîncetat cu: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Miluiește-mă pe mine păcătosul!, (cf 1 Tesaloniceni 5, 17), Dumnezeu lucrează și îi trimite acestuia darul rugăciunii. Dar Iov nu s-a lăsat convins de cuvintele Sfântului Grigorie. Pentru acest lucru, odată, când Iov se afla la rugăciune, Dumnezeu a trimis un înger, care i-a spus să se lepede de convingerile sale, întrucât sunt greșite. Și să urmeze învățăturii Sfântului Grigorie. Bătrânul Iov se îndreaptă și îi cere iertare Sfântului Grigorie, pentru că nu l-a ascultat. Iar la Sfârșitul vieții sale, Iov a mărturisit că s-a folosit mult de prietenia cu Sfântul Grigorie, de la care a învățat adevărate taine ascetice.
Întoarcerea în Sfântul Munte
După spusele Sfântul Ierarh Filotei II al Constantinopolului (Kokkinos), Sfântul Grigorie a rămas în Veria doar cinci ani. Apoi, el s-a dus iar în Sfântul Munte Athos, din cauza albanezilor care prădau zona Tesalonicului și duceau monahii în sclavie. Odată ajuns pe Muntele Athonului, Sfântul Grigorie s-a întors la Marea Lavră, dar nu a stat în acolo, ci a urcat la Așezământul Sfântului Sava, care aparținea tot de Marea Lavră. Acolo, după îndelungi privegheri, Dumnezeu l-a învrednicit de extaz duhovnicesc, arătându-i o minunată vedenie. El s-a văzut pe sine, ținând în mâini un vas cu lapte, care era atât de plin, încât curgea pe jos. Apoi, laptele s-a transformat în vin binemirositor, care i-a umplut de bună-mireasmă mâinile, hainele, precum și podeaua de sub picioare. Și îndată, un înger al Domnului i-a vorbit: Grigorie, de ce nu dai și altora din această băutură? Prin aceste cuvinte, Sfântul Grigorie a înțeles că, Dumnezeu dorește ca el să-i învețe și pe alții, cele pe care Dumnezeu i le-a descoperit. Așa a început Sfântul Grigorie, împrăștierea învățăturii isihaste printre viețuitorii Sfântului Munte Athos. El a fost învrednicit și de darul facerii de minuni. Și cum, la scurtă vreme, a fost numit Stareț al Mănăstirii Esfigmenu, el înmulțea untdelemnul din beciuri, binecuvântând butoaiele goale. Și prin atingerea sa, pomii neroditori de umpleau de fructe.
Confruntarea cu Varlaam, disputa isihastă
Cum lucrarea Sfântului Grigorie creștea cu putere multă, potrivnicul mântuirii noastre nu a putut suferi acest lucru. Astfel, l-a ridicat pe călugărul latino-cugetător Varlaam, care, a tulburat nu numai Biserica din Constantinopol, ci întreaga suflare isihastă răsăriteană. Așa a început disputa isihastă. Monahul Varlaam era originar din Calabria și a sosit în Răsăritul Creștin în anul 1326. Om cult, învățat în școlile din Biserica Romei, el începe să dezvolte o lucrare foarte perfidă în Constantinopol, folosind veșminte și obiceiuri grecești. Varlaam avea și un susținător în cetate, Grigorie Achindin, care îl lăuda și îi pregătea cu mare atenție ascensiunea. Astfel, călugărul Varlaam a ajuns să reprezinte Biserici Ortodoxă, în dialog cu trimișii Papei Benedict al XII-lea. Cu toate că încerca să arate apartenență la Ortodoxie, el a fost demascat de însăși propria sa neputință. Acesta, precum toți ceilalți teologi apuseni, care se foloseau de rațiune, în procesul de contemplație, susținea că, o curățire a minții este posibilă, doar prin filosofie și prin mijloace intelectuale. El nu putea înțelege lucrarea duhovnicească, pe care, ortodocșii o dezvoltau prin practica isihastă. Convingerile lui erau bazate strict pe teologia apuseană.
Și așa, Varlaam ajunge să îi ironizeze pe isihaști, numindu-i eretici și omfaloscopi (buricari)[7]. Ba chiar înființează și o școală în Tesalonic, în care adună numeroși adepți. Varlaam nu înțelegea că descoperirea lui Dumnezeu trece peste orice minte rațională. Omul nu se poate apropia de ea doar prin rațiune, studiu, sau capacitate intelectuală. Ci prin practicarea unei vieți isihaste, căci Dumnezeu este atât al celor învățați, precum și al celor fără de carte. Exemple îi avem pe Sfântul Antonie cel Mare, care era complet analfabet și pe Sfântul Vasile cel Mare, care era un erudit de mare anvergură. Amândoi ajunseseră să guste din descoperirea dumnezeiască, întrucât, prin asceză, ei au primit acest minunat dar.
Răspunsul Sfântului Grigorie, explicarea isihasmului
Nu după multă vreme, Sfântul Grigorie Palama ajunge să citească despre lucrarea lui Varlaam. Acestuia i-a trimis o serie de scrisori, prin care combătea rătăcirea sa. L-a numit latino-cugetător și împreună lucrător la erezia catolică, spunând și faptul că, „nimeni nu l-a văzut împărtășindu-se cu Preasfânta Euharistie”[8]. Apoi, Sfântul Grigorie arată că, teologia ortodoxă nu este întemeiată pe rațiune, deși, aceasta îl poate ajuta pe om, în procesul său de îndumnezeire. Ci este bazată pe trăirea curată în Hristos și pe practica ascetică. Căci pe Dumnezeu, pot ajunge să Îl cunoască (atât cât ne permite firea noastră căzută), doar cei care s-au curățat lăuntric. El explică chintesența doctrinei isihaste, spunând că, Ființa lui Dumnezeu este inaccesibilă omului[9]. Iar energiile Sale divine nu sunt separate (deși se deosebesc), ci formează o unitate. Cu toate acestea, omul poate ajunge numai până la energiile sau puterile divine (lumina energiilor necreate ale Duhului Sfânt) și nu până la Însăși Ființa Divină. Căci aceasta rămâne inaccesibilă oamenilor.
Întâlnirea dintre Sfântul Grigorie și Varlaam
În toată această abordare, Sfântul Grigorie manifestă compasiune pentru Varlaam, pe care se arată dornic să îl ridice din cădere. Dar calabrezul se înfurie grozav și începe un atac personal la adresa Sfântului Grigorie. Văzând că tulburarea a crescut în interiorul Bisericii, Sfântul Grigorie coboară în Tesalonic. Și de îndată ce Valraam îl întâlnește pe Sfântul Grigorie, el îl laudă în chip minunat, spunându-i că îl admiră și îl prețuiește. Câtă falsitate! Iar Sfântul Grigorie, în dreptatea caracteristică tuturor Sfinților, îi răspunde că, de vreme ce ocărăște dreapta credință și pe el îl ocărăște. În această vreme, Sfântul Antonie cel Mare i se arată în vedenie Sfântului Grigorie Palama, căruia îi cere să participe la privegherile de obște ale călugărilor isihaști, pe care să îi întărească. Tot în această perioadă, părinții athoniți semnează (în unanimitate) Tomul Aghiorit. Acesta era un răspuns, formulat pe la anul 1340, de Sfântul Grigorie Palama, care țintea să combată atacurile lui Varlaam și să apere isihasmul.
Sinodul de la Constantinopol 1341
Văzând că Sfântul Grigorie și întreaga mișcare isihastă s-a așezat pe o temelie tare, Varlaam îi reclamă la Patriarhul Ioan Caleca. Acesta întrunește un Sinod la Constantinopol (1341), la care îi cheamă și pe isihaști să se apere. Locația a fost Biserica cea Mare din Constantinopol, Sfânta Sophia (Sfânta Înțelepciune a lui Dumnezeu). Sfântul Grigorie participă la Sinod, unde s-au mai aflat împăratul Andronic al III-lea Paleologul (cel Tânăr), Patriarhul Ioan Caleca (Președintele Sinodului), Arhimandriți, Stareți, Senatori, Generali și mulți oameni de seamă din imperiu. Sfântul Grigorie vorbește în duhul ortodoxiei, explicând ce presupune isihasmul cu adevărat. El îi convinge pe cei prezenți că, isihasmul reprezintă o bună îndeletnicire ascetico-mistică a Ortodoxiei, fapt pentru care, ședința se incheie cu victoria palamiților și cu înfrângerea varlaamiților. În fața mulțimii înfuriate, Varlaam să preface că se pocăiește, iar Sfântul Grigorie, în dragostea-i caracteristică, primește acest lucru.
O nouă dispută isihastă
La scurt timp, Varlaam aleargă la Papa Clement al V-lea, pe care îl convinge să îl hirotonească episcop de Gerace (Reggio Calabria). Și pe fondul morții împăratului Andronic al III-lea Paleologul (cel Tânăr), care a avut loc la numai patru zile de la încheierea Sinodului, începe o nouă confruntare. Varlaam și adeptul său Grigorie Achindin (călugăr de origine bulgară și fost ucenic al Sfântului Grigorie Palama), acum eretic varlaamit, pornesc un atac susținut împotriva Sfântului Grigorie și a mișcării isihaste. Lucrurile au degenerat ata de tare, încât a fost nevoie de încă un Sinod (Biserica cea Mare din Constantinopol, Sfânta Sophia), pentru a reglementa disputa. Palamiții au biruit din nou, iar Achindin a fost condamnat de către Sinod.
Confruntarea cu Patriarhul Ioan Caleca
După moartea împăratului Andronic al III-lea Paleologul, fiul acestuia, Ioan al V-lea Paleologul trebuia să urce pe tron. Însă el era minor, detaliu de care a profitat Patriarhul Ioan Caleca. Acesta, pe fondul dorinței sale de a conduce imperiul, o influențează pe împărăteasa Ana de Savoy și devine regent[10]. Patriarhul Ioan Caleca a produs atât dezordine în imperiu, încât a pornit un război civil. Sfântul Grigorie îl mustră pe Patriarh, pentru decăderea sa morală, fapt care îi atrage ura celui care acum conducea imperiul. Și Patriarhul, care până acum se arătase un susținător al palamiților și, implicit al isihasmului, se aliază cu Achindin, cel cândva condamnat de Sinod și îl hirotonește episcop. De cum s-a întâmplat acest lucru, Sfântul Grigorie este acuzat de uneltire împotriva împăratului, drept urmare, el este arestat și mutat din mănăstire în mănăstire. Iar după un protest public, pe care Sfântul Grigorie l-a făcut în Biserica Sfânta Sophia, el este întemnițat la palat, alături de alți deținuți politic. Iar în anul 1346, un Sinod Mincinos îl declară pe Sfântul Grigorie Palama drept eretic.
Urcarea pe tron a împăratului Ioan Cantacuzino – Sfântul Grigorie este eliberat și hirotonit Arhiepiscop
În anul 1347, Ioan Cantacuzino urcă pe tron și oprește persecuția Sfântului Grigorie Palama. Un nou Sinod îl caterisește pe Patriarhul Ioan Caleca, așezându-l în fruntea Bisericii pe Patriarhul Isidor I al Constantinopolului. Sfântul Grigorie este eliberat și hirotonit Arhiepiscop al Tesalonicului, după patru ani de temniță grea. Dar vreme de trei ani, zeloții, care erau majoritari în Tesalonic, nu i-au permis Sfântului Grigorie să intre în Cetate. Ei îl socoteau eronat a fi omul lui Ioan Cantacuzino, iar acest lucru alimenta disputa dintre susținătorii lui Ioan al V-lea Paleologul și cei ai lui Ioan Cantacuzino. Totodată, disputa alimenta și conflictul dintre isihaști și antisihaști. În acest timp, Patriarhul Isidor I l-a trimis pe Sfântul Grigorie să slujească în insula Limnos, unde a săvârșit multe și mari minuni.
În anul 1350, din mila lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie a fost primit în Tesalonic. Și cum spun biografii săi, Sfântul Grigorie a fost primit în eparhia sa, așa cum nu mai fusese primit vreodată un arhiereu, nici măcar un împărat.
Experiența otomană
La anul 1359, pe când Sfântul Grigorie mergea spre Constantinopol, căutând să restabilească relațiile dintre împăratul Ioan Cantacuzino și urmașul la tron, Ioan al V-lea Paleologul, a fost prins de turci în Portul Gallipoli. El este dus în Asia Mică, unde îi întărește pe cei care erau în robie cu el. Iar pe turci în mustră pentru credința lor falsă, fapt care îi atrage multă suferință. Osmal Gazi, al doilea sultan al Imperiului Otoman, îl invită pe Sfântul Grigorie el, având curiozitatea de a vedea, cine este acest mare om, care, prin convingerile sale, a mișcat lumea. Într-o serie de dispute teologice, Sfântul Grigorie îi vorbește acestuia despre unicitatea Ortodoxiei, fapt care l-a impresionat profund pe sultan. Apoi, urmare a unei mari recompense, Sfântul Grigorie este eliberat. El se întoarce în Tesalonic și, prin rugăciunea sa, izbăvește orașul de o mare secetă.
Trecerea la Domnul a Sfântului Grigorie Palama
În data de 14 noiembrie, anul 1359, având trupul tot mai slăbit, Sfântul Grigorie adoarme în Domnul, fiind încărcat de multă suferință. El și-a prezis sfârșitul înaintea ucenicilor săi, spunându-le că va pleca din lumea aceasta, imediat după ziua de prăznuire, a Sfântului Ioan Gură de Aur. Viața lui, cuprinsă în 63 de ani, s-a asemănat atât de tare cu cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, încât, oamenii l-au numit Noul Gură de Aur. Tocmai de aceea, înainte de trecerea sa la Domnul, Sfântul Ioan Gură de Aur i s-a arătat, spunându-i: Spre înălțimi! Spre înălțimi!. Aceasta a fost viața și lucrarea Sfântului Grigorie Palama, omul care s-a îmbrăcat în rugăciune și a reușit să atingă cele mai înalte culmi ale isihasmului.
Partea a II-a
Câteva concluzii și îndemnuri
Am făcut această încursiune în viața Sfântului Grigorie Palama, deoarece, după cum am spus și în deschiderea cuvântului, socotim că este foarte important să știm, cine a fost el cu adevărat. Să cunoaștem, de ce i-a dedicat Sfânta Biserică, una din Duminicile Postului Mare. Și să înțelegem ce a făcut el, atât de semnificativ, în timpul vieții sale. Bun lucru ar fi, să ne lăsăm inspirați de nivelul său educațional și ascetic. De seriozitatea, de hotărârea, precum și de deciziile pe care acesta le-a luat în viață. Sfânta Biserică îl socotește pe Sfântul Grigorie Palama, ca fiind unul din cele mai bune modele, în special, pentru tinerii zilelor noastre. Intelectual de mare anvergură, rugător neîncetat și om cu adevărat viu în Hristos. El a copleșit un întreg imperiu, prin calitatea vieții sale și prin înălțimea sa duhovnicească. Sfântul Grigorie Palama a avut o „carieră” reușită. Asta că, tot alergăm în stânga și în dreapta, după „sfânta carieră”. Aceasta este calea, Biserica și școala, cele două aripi, pe care se înalță orice tânăr, orice om, doritor de sfințenie.
Ce înseamnă să fii intelectual? Un bătrân ierarh și cărturar, al Sfintei noastre Biserici, definea acest statut, prin cuvintele, „să știi mai mult decât ai nevoie”. Intelectualitatea se întinde pe o arie foarte largă. Intelectual, în genere, se arată cel care a absolvit școli înalte. Dar și cel care este autodidact și, după mult efort, ajunge la o măsură academică, intelectuală, culturală, cu adevărat mare. Însă, toată această roadă intelectuală, după cum am văzut și în cuvintele Sfântului Grigorie Palama, de una singură, nu ne ajută cu nimic la mântuire. Ea nu ne poate ajuta, dacă nu o întoarcem către Dumnezeu, în încercarea noastră de a spori duhovnicește și de a ne apropia de El.
Pentru acest motiv, Sfânta Biserică îndeamnă la împletirea învățării cu practica rugăciunii. Rugătorul are mintea curățată de pătimi, prin urmare, poate primi mai bine învățătura sănătoasă. Evagrie Ponticul definește rugăciunea, ca fiind „lucrarea demnă de vrednicia minții sau întrebuințarea cea mai bună și mai curată a ei”[11]. Ea trebuie să ne însoțească în toată vremea, să ne fie însăși „suflarea duhului”[12], deoarece, omul care se roagă sporește în toate. Rugăciunea este scut și întărire, ea „alungă duhurile și pamilile rele, și așa crede și învață orice om sănătos la minte”[13]. De aceea, oricare ar fi momentul zilei, în orice împrejurare ne-am afla, mintea și inima noastră trebuie să fie la Dumnezeu.
Se întâmplă totuși ca, lumea aceasta, plină de patimi și de ademeniri, să ne scoată adesea din duhul rugăciunii curate. Mai concret spus, să ajungem să spunem rugăciuni, în loc să ne rugăm. Este un deziderat să ajungem la rugăciunea curată și continuă. Aceasta este ținta finală. Dar, dacă totuși se întâmplă, să fim îmbrăcați în grijile lumii, să primim măcar sfatul Sfântului Teofan Zăvorâtul, care spune: „Să strigăm din inimă cât mai des către Dumnezeu cu spuse scurte, potrivit cu nevoia sufletului și cu împrejurările. De pildă. Atunci când începi ceva, să zici: Binecuvântează Doamne! Termini lucrul? Zi: Slavă Tie, Doamne! – și nu numai cu limba, ci și cu simțirea inimii. Se scoală vreo patimă? Zi: Mântuiește, Doamne, ca pier! Năvălește bezna de gânduri? Strigă: Scoate din temniță sufletul meu! Te trage păcatul la lucruri nedrepte? Roagă-te: Învață-mă, Doamne, în cale! sau: Nu da spre tulburare picioarele mele! Păcatele te apasă și te aruncă în deznădejde? Strigă cu glasul vameșului: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! Și tot așa, în fiecare împrejurare. Sau pur și simplu zi cât mai des: Doamne, miluiește! Stăpână de Dumnezeu Născătoare, miluiește-mă! Îngere al lui Dumnezeu, păzitorul meu cel sfânt, apără-mă!, ori strigă cu alte cuvinte de acest fel, numai să strigi cât mai des în felul acesta, străduindu-te în tot chipul ca ele să iasă din inimă, ca și cum ar fi stoarse din ea”[14]. Și făcând așa, după o vreme de străduință, nădăjduim pe Dumnezeu ne va învrednicii de rugăciunea curată, care este maica faptelor bune.
Dumnezeului nostru Slavă. Amin!
[1] Vederea Luminii Taborice, cf. Matei 17,1-8; Marcu 9,2-9; Luca 9,28-36; Îndemnul la rugăciunea în singurătate, cf. Matei 6,6; Dovada puterii rostirii numelui lui Iisus Hristos, cf. Romani 10.13;
[2] Pr, Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, București, 1993, p.9.
[3] Pr, Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, București, 1993, p.10.
[4] Pr, Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, București, 1993, p.10.
[5] Bogomilismul – curent religios dualist, gnostic*, ce făcea o departajare greșită, între Dumnezeu-Creatorul cerului și al pământului și Dumnezeu-Creatorul sufletelor. Socotind eronat că, doar al doilea trebuie cinstit și adorat. Bogomilii mai erau cunoscuți sub numele de patareni, babuni sau albigenzi.
* Gnosticism – doctrină sincretistă, formată din diferite elemente: învățături care au fost împrumutate din religiile ce se găseau în India, Babilon și Persia; mituri din filosofia elenă; precum și anumite învățături creștine, în special oferite de Evanghelia după Ioan. Toate acestea, amestecate între ele, generau o învățătură nouă, greșită, care susținea următoarele: Tatăl este necunoscut, iar creația (între care și sufletele oamenilor) este similară căderii în păcat, întrucât, lumea materială și imaterială este în esență rea. Logosul Divin (Iisus Hristos) nu este una cu Dumnezeu-Creatorul, ci doar un act spiritual al Tatălui, care a trecut prin Fecioara Maria. El nu ar fi murit cu adevărat și nu ar fi înviat. Cât despre mântuire, gnosticii o socoteau a fi un act al cunoașterii revelate, o necesitate pentru ca omul să devină iar deplin. Împotriva gnosticismului s-au luptat mai mulți Sfinți Părinți și Părinți Bisericești, între care: Origen, Clement Alexandrinul, Tertulian, Sfântul Ipolit al Romei, Sfântul Epifanie al Salaminei (Cipru) și Sfântul Efrem Sirul. Dar, mai ales, Sfântul Irineu de Lyon, care, în lucrarea sa Împotriva Ereziilor, Vol I și II, combate cu putere, greșita învățătură gnostică. Pe aceasta, el o etichetează drept blasfemiatoare și, extrem de periculoasă pentru mântuirea omului. Sfântul Irineu afirmă despre creație că este bună, întrucât, aceasta este opera lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu este Bun și izvorul a toată bunătatea. Cele două erezii, care au promovat gnosticismul în primele veacuri, au fost Marcionismul și Maniheismul.
[6] Isihasm – Practică ascetică, prin care, omul se liniștește și se curățește lăuntirc. Se recomandă practicarea rugăciunii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Miluiește-mă pe mine păcătosul!, stând în genunchi, cu capul plecat și privirea spre piept (în zona inimii). Rugăciunea să fie legată de respirație, astfel încât, cuvântul Doamne să fie spus între respirații, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu în timp ce inspirăm, iar Miluiește-mă pe mine păcătosul! odată cu expirația. Ortodoxia învață că, Ființa lui Dumnezeu este inaccesibilă omului. Iar energiile Sale divine nu sunt separate (deși se deosebesc), ci formează o unitate. Cu toate acestea, omul poate ajunge numai până la energiile sau puterile divine (lumina energiilor necreate ale Duhului Sfânt) și nu până la Însăși Ființa Divină. Căci aceasta rămâne inaccesibilă oamenilor.
[7] Așa îi numea Varlaam pe isihaști, deoarece, în timpul practicii ascetice, aceștia stăteau în genunchi, având capul plecat și privirea spre piept. Ei se rugau cu rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!, legată de respirație.
[8] Pr, Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, București, 1993, p.10.
[9] Saint Gregory Palamas, The Triads, Chapter IV – Deification in Christ, Edited by John Meyendorff, Translated by Nocholas Gendle, Preface by Jaroslav Pelikan, Paulist Press, New York, Ramsey, Toronto, 1983, p.57.
[10] Regent – Poziție de conducere a imperiului, cu titlu provizoriu, pe care, o deține o persoană locțiitoare minorului, care este moștenitor la tron.
[11] Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, Filocalia, Vol. I, Editura Humanitas, București, 2017, p.79.
[12] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Rugăciunea, Editura Egumenița, Galați, 2008, p.9.
[13] Pr, Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, București, 1993, p.176.
[14] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Știința rugăciunii, Editura Sophia, București, 2016, pp.55-56.
