Cu bucurie, dragoste și nădejde punem înainte aceste rânduri în care am adunat năzuinţa sufletelor noastre pentru ridicarea unei sfinte mânăstiri în Comuna Lumina, parte din Eparhia Tomisului.

I. Premizele

Comuna Lumina este parte a sfântului pământ al Sciţiei Mici, pământ mereu la răscruce de vânturi, cu multe etnii venind şi plecând, însă cu statornicia nestrămutată a Credinţei celei Adevărate adusă de Sfântul Apostol Andrei şi însoţitorii săi.

După cum se ştie prea bine Scytha Minor a cunoscut totodată ispitele dezlănţuirilor pătimaşe păgâne şi adierea liniştitoare a Duhului Sfânt. Mireni, adeseori militari, dar nu numai, apoi şi călugări, totdeauna clericii, au îndeplinit cuvântul care spune „Voi sunteţi lumina lumii!” (Mt. 5.14). Încercând să ajungă la „bucuria dragostei şi a comuniunii permanente” a lumii cereşti, desprinzându-se de cele care îi despărţeau de Dumnezeu, au strălucit fără să vrea. Căci viaţa lor curată izbea privirile celor obişnuiţi cu păcatele. Unii ruşinându-se, chiar întorcându-se către Dumnezeu, alţii, mulţi, mâniindu-se pentru mustrarea pe care conştiinţa le-o ridica pentru propria păcătoşenie. Din această mânie a celor iubitori de patimi au izvorât şi prigoane. Multe. Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion, Sfinţii Mucenici Macrobie, Gordian, Ilie, Zotic, Lucian, Valerian, Atal, Camasie, Filip şi atâţia alţii – ştiuţi şi neştiuţi – sunt candele şi făclii ale dumnezeieştii vieţuiri în Sciţia Mică. Făclii şi candele pe care prigonitorii, încercând să le stingă, nu au izbutit decât să le aprindă şi mai tare. Iar în întunericul prigoanelor au strălucit şi mai luminat, fiind singura ancoră acolo unde toate celelalte lumini se stinseseră.

Însă aceste prigoane, din secolele I-IV, au fost urmate şi de altele, veac după veac. Fiecare vreme cu încercările ei.

A doua jumătate a secolului XX a adus României ca întreg şi cu ea şi Dobrogei suferinţele regimurilor apostate. Întâi ocupaţia sovietică, prigonind Credinţa, Biserica şi apărătorii Neamului. Apoi regimurile construite de fosta ocupaţie sovietică – şi mult supravegheate de la Moscova. De la Aiud la Canal, din Delta Dunării la Târgu Ocna, 44 de penitenciare principale şi 72 de lagăre de muncă forţată (şi chiar de exterminare) au însângerat ţara. Arestaţii politic şi religios – cu sau fără documente legale de arestare şi/sau condamnare – sunt, după cele mai stricte estimări, în jur de 600.000. Familiile celor ţintiţi au fost adeseori subiectul torturilor Regimului Comunist, trecând prin reţineri şi arestări total abuzive, bătăi, violuri, înfometare, excludere socială etc., etc. Cifra estimată a „victimelor directe ale opresiunii comuniste se ridică la 2 milioane”.

 Biserica Ortodoxă Română – Maica Neamului Românesc, firesc recunoscută aşa de Nicolae Iorga, Mihai Eminescu şi toţi patrioţii români – a avut de suferit cel mai mult. Punem în primul rând aici suferinţa cel mai des ignorată, însă atât de adâncă, a prigonirii mirenilor! Pentru că în Ortodoxie Biserica este comuniunea de credinţă şi har, trupul duhovnicesc al cărui cap este Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Ca urmare, fiecare suferinţă în Biserică, fie că este a unui episcop sau mirean, a unui preot de mir sau a unui ieromonah, a unui călugăr sau a unui catehumen, este resimţită de toţi şi de toată Biserica. Suferinţa mirenilor ortodocşi este suferinţa Bisericii, prigonirea mirenilor ortodocşi este prigonirea Bisericii. Avem aici o realitate care nu convine şi, ca urmare, este escamotată. Peste un milion de creştini ortodocşi au făcut parte dintre victimele directe ale ocupaţiei sovietice şi regimurilor instalate de U.R.S.S. ulterior. Dar nu doar ei! Dintre cei 21 episcopi români aflaţi în lucrare la data instaurării ocupaţiei bolşevice în cca. 10 ani de zile 17 au fost îndepărtaţi, au murit „miraculos”, au primit domiciliu forţat şi activitate supravegheată, au trecut prin insultele şi ameninţările neîncetate ale „organelor” statului comunist etc. Asemenea, mii de preoţi ortodocşi au cunoscut prigoana în chip nemijlocit. Doar într-o lucrare sunt enumeraţi peste 1.000 (o mie) de preoţi ortodocşi trecuţi prin puşcăriile comuniste. Însă cel puţin egal este numărul preoţilor ortodocşi români întemniţaţi fără acte – pentru mai multă sau mai puţină vreme. Şi toţi preoţii ortodocşi au avut de suferit insulte, acuzaţii murdare, violenţă verbală şi fizică din partea activiştilor de partid – oficiali sau voluntari – şi a altor „organe de partid”. Toţi au avut suferinţa de a-şi vedea copiii prigoniţi sub acuzaţia de „origine nesănătoasă”; acuzaţie care le închidea multe porţi, inclusiv în învăţământ. Etc.

Propaganda comunistă a urmărit, printre altele, ruperea poporului – a românilor ortodocşi – de cler. Abordarea a fost machiavelică: pe de-o parte se aplica principiul „bate-voi păstorul şi se vor risipi oile” (Mc. 14.27), pe de altă parte se pretindea că păstorul o duce foarte bine şi doar oile suferă. Dar acţiunea de rupere a poporului lui Dumnezeu de cler nu s-a limitat la propagandă. Nici la arestarea sau hărţuirea preoţilor buni şi prezentarea neîncetată a cazurilor negative. În afară de forţarea infiltrării în Biserică a unor oameni ai Partidului – care nu de puţine ori au ajuns la o adevărată credinţă – s-a practicat şi mutarea populaţiei. De obicei sub pretexte „moderniste” („modernizarea” satelor sau oraşelor, „sistematizări” adeseori nu doar inutile, ci chiar dăunătoare etc.). „Întâmplător”, aceste „modernizări” ori „sistematizări” ajungeau cumva să izoleze biserica locală. Sau, mai bine zis, ajungeau să separe oamenii de biserică. De asemenea, populaţia era mutată şi sub pretexte economice – ca prin înfiinţarea unor fabrici ineficiente economic, de obicei poluante, producând mărfuri fără importanţă strategică şi uneori fără piaţă (internă sau externă). Dar care fabrici (sau întreprinderi) cereau sute, mii şi chiar zeci de mii de muncitori. Care erau aduşi, într-un fel sau altul, de la sate sau din cartierele vechi ale oraşelor. Şi pentru care se construiau cartiere noi, fără biserici. Distrugerea satului, transformarea lui în mahala rurală, a fost un ţel urmărit de Regimul Comunist în toate formele vechi şi noi din România.

Tot aici a intrat şi ruperea românului de mânăstire.

Pentru alte culturi există o ruptură mare între călugărie şi viaţa laică. Dar în Ortodoxie această ruptură nu există. Dedicarea duhovnicească a monahilor este sprijintă şi apărată în această lume de ostenelile şi luptele mirenilor. Arşiţa duhovnicească adusă de lume mirenilor este alinată de harul adus în lume prin mânăstiri. Înţelegând această realitate, românii au fost totdeauna strâns legaţi de mânăstiri şi au dat mânăstirilor vieţuitori din aproape fiecare familie. Spre a rupe această legătură comuniştii au folosit nu doar metoda arestării călugărilor şi maicilor ce refuzau renunţarea la haina călugărească, nu doar propaganda agresivă anti-monahală, ci şi închiderea şi pângărirea mânăstirilor.

Mânăstirea Văcăreşti întruchipează, în acelaşi timp şi tragic, dar şi sublim, toată această luptă a Comunismului împotriva Bisericii, toată strălucirea dumnezeiască a celor aflaţi în chinurile prigoanelor anti-creştine.

II. Mânăstirea Văcăreşti, icoană a jertfelniciei ortodoxe româneşti

Bizanţ după Bizanţ a denumit Nicolae Iorga viaţa spirituală a Ţărilor Române de după căderea Constantinopolului. După cum arată şi Dumitru Năstase, şi alţi specialişti, această denumire nu este nici exagerată, nici simbolică, ci sintetică. Dacă tot Nicolae Iorga îl caracterizează pe Ştefan cel Mare drept „puternicul împărat al românimii”, această caracterizare este iarăşi exprimarea unei realităţi concrete. Înrudit cu familiile imperiale constantinopolitane, era el însuşi, ca şi ceilalţi domnitori români, principe bizantin – de unde şi denumirea Principatele Române. Lupta sa pentru păstrarea Ortodoxiei în Imperiul Otoman şi pentru eliberarea ortodocşilor asupriţi – fie în Muntenia, fie în Transilvania, dar şi în Polonia şi Lituania – erau parte a îndatoririlor fireşti de împărat creştin. Cronicile vechi folosesc uneori deschis acest termen – de împărat – pentru Ştefan al Moldovei, cu toate riscurile politice, uriaşe, pe care le puteau provoca astfel. Pe scurt, Ţările Române au fost locul în care Împărăţia creştină visată şi ctitorită de Sfântul Constantin cel Mare a dăinuit şi după ce Constantinopolul a fost cucerit de otomani şi transformat în Istanbul. Limita acestei dăinuiri este pusă de Nicolae Iorga (în Bizanţ după Bizanţ) la instaurarea domniilor fanariote. Acestea, vrând sau nu, se mulează unor paradigme străine – de la cele ruseşti la cele franţuzeşti ori germane. Şi silesc şi ţara să se muleze. Totuşi fenomenul nu este nici simplu, nici total. Permanenţa spiritualităţii, duhovniciei bizantine, se păstrează şi în timpul Fanarioţilor şi după aceea, până astăzi. Iar un exemplu categoric al acestei continuităţi este Mânăstirea Văcăreşti.

Mânăstirea Văcăreşti este un sumum de cultură şi spiritualitate românească. A fost ctitorită de un domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat, cel care a tras foloasele martiriului lui Constantin Brâncoveanu şi a înlăturării celui care îl trădase pe acesta. Iar Nicolae Mavrocordat a ales pentru ctitoria sa chiar stilul împământenit de domnitorul martir, stilul brâncovenesc. Frumuseţea acestei ctitorii a fost impresionantă, fiind privită ca parte a unui cerc în care se înscriu Mânăstirea Curtea de Argeş, Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, Mânăstirea Putna şi alte asemenea realizări minunate ale arhitecturii, sculpturii şi picturii tradiţionale româneşti. Este în acest gest al lui Nicolae Mavrocordat o declaraţie de continuitate culturală şi religioasă (ortodoxă, bizantină, românească) ce trece peste rupturile dintre oameni şi regimuri politice.

Alexandru Panaitescu priveşte această mânăstire drept „culmea stilului arhitectural dezvoltat timp de circa patru secole în Ţara Românească şi care, ulterior, va intra într-un declin rapid”. Laudele frumuseţii şi mărimii acestei ctitorii sunt multe şi îndreptăţite de imaginile păstrate. Dar dincolo de realizarea arhitecturală, Mânăstirea Văcăreşti a marcat istoria românilor şi prin dimensiunea sa cultural-duhovnicească. Pentru că se dorea ca acest locaş ortodox să fie şi – precum Putna, Tismana şi altele asemenea – un centru esenţial de cultură. Un centru nu doar muntenesc, ci internaţional (ce-i drept, în primul rând pentru limba şi cultura grecească). Un centru internaţional, pentru că mânăstirea – închinată Sfintei Treimi, Dumnezeul Bisericii – a fost pusă sub oblăduirea Patriarhiei de Ierusalim – Maica Bisericilor locale. Avem aici o altă continuitate a politicii constantinopolitane, pan-ortodoxe, a vechilor domnitori români. Dar şi asigurarea unei legături practice, reale, cu un centru esenţial în istoria şi cultura Bisericii.

Pe aceeaşi linie se află şi Biblioteca Mânăstirii Văcăreşti, o comoară unică în Răsăritul Europei, cu sute de manuscrise preţioase. Ea marca poziţia de centru de cultură pe care ctitoria urma să îl ocupe, în viziunea întemeietorilor, urmând să slujească Şcolii Domneşti visată aici de Mavrocordaţi (replica şi continuarea lor la şcolile boiereşti şi domneşti de la Cozia, Tismana, Putna, Neamţ etc.).

Şi, în ciuda năpastelor aduse de ocupaţiile străine – turceşti, austriece, ruseşti –, Mânăstirea Văcăreşti rămâne, închinată Patriarhiei de Ierusalim, ca un pol de credinţă, învăţătură şi cultură de la începutul secolului al XVIII-lea până în 1863. An în care, sub pretextul „secularizării averilor mânăstireşti” unele dintre mânăstiri sunt abuziv trecute în proprietatea administraţiilor locale sau a statului. Aproape totdeauna cu rezultatul tragic al risipirii unor comori de cultură şi civilizaţie, al prăbuşirii moralităţii şi al degradării până la distrugere a chiar construcţiilor preluate. O astfel de soartă o are şi Mânăstirea Văcăreşti. Transformată, în 1865, în… închisoare. La fel se întâmplă şi cu mânăstirile de la Bisericani, Bucovăţ, Cozia, Dobrovăţ, Galata, Mărgineni, Mislea, Plătăreşti şi Târgşor. Zece sfinte mânăstiri, locaşuri de cult răpite samavolnic, locuri de o valoare istorică foarte mare. Printre ele şi Văcăreştiul… Care are, ca închisoare, o mică secţie pentru deţinuţi politici (după unele surse, înfiinţată încă din 1861), un spital penitenciar şi o secţie largă pentru deţinuţii de drept comun. Zidurile ctitorite spre a adăposti rugăciunea şi creşterea duhovnicească, învăţătura şi răspândirea culturii, devin, extrem de dureros, ziduri de puşcărie. Rămâne însă biserica, de acum paraclis penitenciar. Şi rămâne, în ciuda deteriorării treptate, frumuseţea arhitecturii brâncoveneşti.

Aceste deteriorări, mai mult sau mai puţin motivate de necesităţile regimului de închisoare, au fost criticate repetat. În apărarea Mânăstirii Văcăreşti s-au ridicat multe glasuri, de la cel al lui Nicolae Iorga la Virgil Drăghiceanu, de la G. M. Cantacuzino la Constantin C. Giurescu. Acesta din urmă spunea în 1946:

„Văcăreştii înseamnă punctul cel mai înalt al sculpturii în piatră atins în Muntenia. Şi acestmonument unic, în loc să fie un loc de pelerinaj al iubitorilor de frumos şi o mândrie a Bucureştilor, a ajuns, prin lipsa de pietate şi de înţelegere a generaţiilor trecute, să slujească drept biserică de închisoare! Această ruşine trebuie să înceteze; în chiliile vechiului lăcaş trebuie instalate o şcoală şi o bibliotecă, aşa cum a fost acum două sute de ani”

Din păcate, an după an, deceniu după deceniu, vocile bunului simţ se pierd în neantul politicianismului. Din 1948 fosta mânăstire devine centru de tranzit pentru deţinuţii politici şi de drept comun, ia r starea ei se agravează treptat. Îşi păstrează şi funcţia de spital penitenciar. Mii şi mii de eroi ai Rezistenţei anti-comuniste trec pe aici. De la cei condamnaţi pentru că şi-au apărat ţara de invaz ile sovietice până la cei condamnaţi pentru „activitate mistică”, adică pentru credinţă.

Valoarea uriaşă istorică şi arhitecturală a ansamblului mânăstiresc este recunoscută şi în plină ocupaţie sovietică. Din 1954 şi până în 1964 Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare trimite mai multe adrese către Ministerul Afacerilor Interne cerându-i să renunţe la folosirea Mânăstirii Văcăreşti ca închisoare spre a fi valorificată ca monument de istorie şi arhitectură. În cele din urmă, Ministerul Afacerilor Interne pare să cedeze şi, din 1965, începe retragerea treptată din complex, încheiată tocmai în octombrie 1973. Opt ani de zile, în care fosta mânăstire este tratată extrem de prost, accentuându-se degradarea. Totuşi, apare o speranţă: Mânăstirea Văcăreşti intră în grija Muzeului de Artă al Republicii Socialiste România şi a Direcţiei Monumentelor Istorice şi de Artă (a aceluiaşi regim comunist). Vreme de patru ani se face cercetare, se întocmesc proiecte, se săvârşesc lucrările de pregătire a restaurării şi îndepărtare a gunoailor adunate în grămezi. Sunt destui care fac voluntariat, însă mereu se ivesc piedic. Proiectele sunt de obicei amânate sau returnate „de sus”. Ocrotirea locaşurilor de cult sub sintagma „monument istoric” sau „monument de arhitectură” începe să nu mai fie tolerată. După cutremurul din 1977 se desfiinţează Direcţia Monumentelor Istorice şi de Artă, pentru ca viitoarea sistematizare a Bucureştilor să nu fie nevoită să ţină seama de monumente. Rămase în administrarea Muzeului de Artă al RSR, oricum sărac, Mânăstirea Văcăreşti beneficiază doar de o uşoară pază şi vizite ale unor specialişti ce întocmesc alte proiecte. Şi acestea respinse.

Din 1981 ansamblul este practic părăsit, încurajat să se degradeze, până când în 1984 Nicolae Ceauşescu hotărăşte demolarea lui. Glasurile multor intelectuali – şi comunişti, şi anticomunişti – încearcă, într-o formă sau alta, să schimbe hotărârea dictatorului. Acesta face gesturi care să estompeze gravitatea gestului, precum desprinderea spre conservare a cca. 2-3% din fresca interioară a bisericii şi paraclisului. Sergiu Nicolaescu ajută la distrugerea mânăstirii, alegând să filmeze aici scene de luptă pentru filmul Noi, cei din linia întâi, scene în care foloseşte muniţie de război şi explozivi. În decembrie 1986, ianuarie 1987 sunt distruse ultimele ziduri ale bisericii şi paraclisului.

După 1989 s-a încercat repetat recuperarea. În 1991-1992 un grup de arhitecţi, la cererea reînfiinţatei Direcţii a Monumentelor Istorice, realizează un studiu de fezabilitate pentru refacerea complexului mânăstiresc. Opinia publică speră în această restaurare – un gest esenţial de întoarcere la firesc. Se realizează cu acest prilej o machetă 1:100 (Arh. Gheorghe Constantinescu), ajunsă apoi la Palatul Brâncovenescu de la Mogoşoaia. Proiectele de refacere s-au izbit de conflictele între partizani, grupuri de interese, temeri felurite – de la cele artistice la cele financiare. Pe acest fundal administraţia locală închiriază pe termen lung (pentru spaţii comerciale) o fâşie de teren dintre Calea Văcăreşti şi terenul fostei Mânăstiri Văcăreşti. Iar apoi, în înţelegere cu Primăria Capitalei, obţine în 2006 un PUZ (aprobat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti) prin care terenul fostei mânăstiri este dat unei firme austriece pentru construirea unui mall…

Se închide asfel, pentru cel puţin patru-cinci decenii, orice şansă de refacere a mânăstirii.

Peste amintirea nevoinţelor monahilor, peste suferinţele muceniceşti ale mărturisitorilor Credinţei în comunism, un monument al consumerismului şi superficialităţii înăbuşe şi aici renaşterea spiritualităţii şi duhovniciei româneşti. Un semn al plecării multora în faţa lui Mamona, un îndemn la lupta cea bună întru Hristos.

III. Comuna Lumina şi Mânăstirea Noul Văcăreşti

Merită să începem cu un precedent interesant, dar parţial.

Încă din 1989 episcopul vicar de Râmnic şi Argeş, astăzi Arhiepiscopul Calinic al Argeşului şi Muscelului, a început să aducă la Curtea de Argeş piese de pietrărie ce aparţinuseră Mânăstirii Văcăreşti (aflate la Mogoşoaia). O bună parte dintre ele au fost organizate într-o expoziţie aflată la Mânăstirea Brâncoveni (Jud. Olt). Amândouă gesturile au atât valoare recuperatorie cât şi continuatorie. Dar sunt doar la nivelul memoriei vii, de la care se cuvine, după rânduiala Bisericii, începerea zidirii. Unde? Bucureştiul ortodox este încă angajat cu totul pe frontul ridicării Catedralei Mântuirii Neamului, un front în care este de răbdat dezlănţuirea unei uri neocomuniste ce pare nemărginită. O reînviere a Mânăstirii Văcăreşti, ca centru de lucrare şi cultură creştină românească are nevoie de mult mai mult decât o prezentare muzeeală şi, iată, inimi româneşti vor să fie părtaşe la această înviere în Comuna Lumina. Pământul sfânt al Scythiei Minor, loc de întâlnire al românilor şi moştenirilor lor din toate provinciile nord şi sud dunărere, aşteaptă să fie împodobit cu o nouă nestemată duhovnicească.

Unde? În Comuna Lumina, Judeţul Constanţa.

Comuna Lumina este una dintre aşezările tipice ale Dobrogei. Cu mărturii arheologice vechi, dovedind continuitatea traco-romano-română, cu atestare documentară din secolul al XVII-lea, cu felurite colonizări peste stratul autohton. Prezenţa oierilor români şi, după 1878, a românilor strămutaţi din părţile Transilvaniei şi Moldovei – de unde şi denumiri ca Sibioara şi Oituz – a întărit elementul românesc de-a lungul vremii. S-a adăugat din 1940 şi prezenţa românilor izgoniţi de Bulgaria din Cadrilater. Ca şi foarte multe alte localităţi dobrogene a cunoscut şi cunoaşte prezenţa străinilor veniţi în această Dicie (Dacie) străveche, în această vatră de viaţă românească. O prezenţă folositoare şi stimulatoare, motivaţională întru creşterea culturală, spirituală, duhovnicească şi economică a românilor. Este aceasta o atitudine ce valorizează diferenţele şi concurenţa constructiv, nu distructiv. O atitudine tipic dobrogeană.

Comuna Lumina a trăit ocupaţia sovietică, al cărui centru dobrogean s-a aflat în apropiata metropolă constănţeană. Despre această ocupaţie s-a scris încă prea puţin şi se cunoaşte, la nivel naţional, încă şi mai puţin. Cităm:

„În Dobrogea, ocupaţia sovietică şi represiunea au fost cele mai cumplite. După 23 august 1944 Dobrogea a fost scoasă de sub autoritatea guvernului de la Bucureşti şi trecută sub administraţie militară sovietică. Într-o singură noapte, în mai 1948, au ridicat din Constanţa peste 2000 de tineri, majoritatea elevi, studenţi, intelectuali, floarea ţării. „Lupta de clasă” a fost de fapt genocid etnic antiromânesc, condus de ocupantul străin şi uneltele sale din ţară, în mare parte alogeni, dintre care unii au venit în ţară pe tancurile sovietice. În Dobrogea s-a făcut prima gospodărie agricolă colectivă, colhoz după modelul sovietic şi tot Dobrogea a fost prima provincie unde a fost finalizat procesul de „colectivizare” a agriculturii, în fapt de înrobire a românilor şi deposedarea lor de proprietăţi. Aici a fost şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, care în anii ’50 nu era văzut ca o lucrare de mare infrastructură, ci ca un lagăr de exterminare a românilor. Soldaţii sovietici din trupele de ocupaţie se ţineau de jafuri şi violuri terorizând populaţia, iar noile autorităţi confiscau recoltele şi vitele oamenilor, sub pretextul predării la stat a cotelor obligatorii. Pentru români, bolşevismul însemna Antihristul, teroarea, colectivizarea şi antiromânismul. ”

Una dintre consecinţe a fost aceea că:

„Rezistența armată anticomunistă din Dobrogea este apreciată de către istorici ca una dintre cele mai ample din România, ca număr de participanți și forță combativă. Regimul comunist, prin brațul său armat – Securitatea – a implicat în reprimarea mișcării de rezistență un aparat colosal, în condițiile în care ținutul Dobrogei adăpostea cea mai mare parte a trupelor sovietice de ocupație, fiind, totodată, prima regiune în care se experimenta, încă din 1949, colectivizarea agriculturii. ”

Comuna Lumina, pe atunci parte a Comunei Ovidiu, a trecut şi ea prin chinurile ocupaţiei sovietice şi a colectivizării. Germanii aşezaţi aici au fugit în mare parte, spre a fi readuşi forţat şi a pleca din nou, într-o dureroasă vânturare sub apăsarea valurilor istoriei.

Atunci când se încheie colectivizarea se deschide însă, trist, un alt capitol de prigoană comunistă anti-creştină şi anti-românească: şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Trebuie subliniat că ideea unui asemenea canal apare pe filieră britanică încă în secolul al XIX-lea, fără a exista însă vreo materializare. În 1949 Ilici Stalin îi propune lui Gheorghe Gh. Dej, ca „soluţie” de tip extremist pentru dizidenţi realizarea acestui canal. Deschis în acelaşi an „Canalul” a adunat peste 18.000 de deţinuţi politici, puşi la o muncă extrem de grea şi pentru un om sănătos şi bine hrănit. Asta deşi deţinuţii politici erau înbolnăviţi de torturile cumplite ale penitenciarelor comuniste şi foarte prost hrăniţi. Se îndeplinea astfel rostul real de exterminare fizică al „lagărelor de muncă” tipice regimurilor de extremă-stânga (precum cel bolşevic sau cel nazist).

Moartea lui Stalin, în 1953, duce la suspendarea şi apoi închiderea lucrărilor la şantierul gigantic. Pentru „neîndeplinirea planului” au fost „judecaţi” şi condamnaţi la moarte sau închisoare

pe viaţă 20 de ţapi ispăşitori. Evident, fiind acuzaţi că sunt „legionari sionişti ţărănişti masoni”. Proiectul avea să fie reluat de Nicolae Ceauşescu, în 1976-1984 pentru traseul principal şi în 1984- 1987 pentru ramura Poarta Albă – Midia – Năvodari. Aceasta din urmă se află între actualele administraţii ale Comunei Lumina şi Oraşului Ovidiu, pe atunci o singură unitate (Comuna Ovidiu).

De fapt ramura nordică a Canalului Dunăre-Marea Neagră este hotarul sudic şi răsăritean al Comunei Lumina.

Deoarece comuniştii au ars documentele privitoare la victimele acestui şantier se pot face doar estimări. Cu siguranţă cifra de 100.000 de oameni trimişi aici pentru reeducarea comunistă este minimală. Evident, o parte dintre deţinuţii chinuiţi şi chiar ucişi la Canal în epoca 1949-1953 au trecut prin „Închisoarea Văcăreşti”, unul din centrele de trafic penitenciar ale vremii.

Atât prin acest ultim aspect, dar şi prin acela al suferinţelor comune în epoca ocupaţiei sovietice şi a regimurilor comuniste instalate de Moscova, există o legătură duhovnicească puternică între soarta Mânăstirii Văcăreşti şi a Comunei Lumina.

Existenţa în apropiere – în Oraşul Ovidiu şi Muncipiul Constanţa – a vestigiilor şi comunităţilor de cultură greacă, existenţa românilor din Macedonia şi Epir alături de cei din Transilvania, Moldova, Muntenia sau originar dobrogeni în comună – comuniune esenţială pentru Mânăstirea Văcăreşti – este un alt punct de legătură.

La care se adaugă, fireşte, poate cea mai importantă legătură, aceea a iubirii duhovniceşti, a chemării dumnezeieşti care îi îndeamnă pe ctitori la o reînviere a Mânăstirii Văcăreşti pe meleagurile dobrogene ale Comunei Lumina.

IV. Considerente socio-economice şi culturale

Comuna Lumina, din Judeţul Constanţa, se află într-un punct de legătură între Aeroportul Mihail Kogâlniceanu, staţiunile Năvodari şi Mamaia Sat şi, respectiv, linia Ovidiu-Constanţa. Cele trei zone amintite au specificul lor şi o prezenţă şi personalitate socio-comunitară puternică.

Necesitatea dezvoltării specifice pentru Comuna Lumina este, prin urmare, absolută.

Prevederile Art. 121, pct. (1) şi (2) din Constituţia României sunt parte a unei structuri legislative şi ideologice europene prin care se impune protecţia şi dezvoltarea specifică a comunităţilor local. În acest caz, concret, Comuna Lumina este într-o situaţie în care nu poate concura pe piaţa turismului litoral tipic. De ce?

a) Ieşirea la Lacul Siutghiol este limitată şi nu poate fi lărgită. Ca urmare, poziţia superioară a centrelor consacrate – precum Năvodari, Mamaia Sat, Mamaia, Constanţa – şi a celor noi – precum Ovidiu şi Corbu – nu poate concurată în niciun fel de Comuna Lumina.

b) Creşterea numărului facilităţilor turistice de tip litoral pe malurile Lacului Siutghiol riscă să submineze starea ecologică a acestuia. Ceea ce va duce la conscinţe clare – prevăzute de mecanismele europene – şi va limita posibilitatea turismului litoral în zonă.

c) Turismul de tip litoral nu constituie o tradiţie locală. Prevederile europene privitoare la conservarea specificului local necesită însă o abordare specifică a dezvoltării locale.

La aceste elemente se adaugă alte patru observaţii necesare:

a) Poziţia specifică a Comunei Lumina face din ea o poartă de trecere între feluritele centre turistice şi economice locale. Această situaţie nu este nou, ea constituind o parte veche a istoriei locale.

b) Religia a reprezentat totdeauna un punct esenţial în viaţa comunităţii locale, într-un regim tipic dobrogean de coexistenţă armonioasă. Excluderea credinţei – element fundamental în viaţa omului – din gândirea dezvoltării unei comunităţi este un gest total anormal şi nesănătos. Dimpotrivă, orice dezvoltare durabilă impune respectarea valorilor comunitare, deci în primul rând a celor religioase (cele mai importante atât personal cât şi comunitar).

c) În vremea Persecuţiilor Comuniste Anti-creştine Comuna Lumina s-a aflat în centrul iureşului creat de invazia şi ocupaţia sovietică şi acţiunile regimurilor impuse de acestea. Trebuie să amintim existenţa în apropierea comunei a teribilului şantier al morţii al Canalului Dunăre-Marea Neagră, existenţa carierei de piatră din comună, exploatată prin mâinile deţinuţilor politici în timpul Regimului Comunist, existenţa mormintelor şi cimitirului deţinuţilor politici din apropiere.

d) Chiar în cele mai sumbre timpuri oamenii din Comuna Lumina au păstrat cu tărie interesul şi dragostea faţă de tradiţii şi cultură, faţă de forme de învăţământ tradiţionale şi noi.

Se observă prin urmare că, pe de-o parte, există nevoia absolută a unei dezvoltări a Comunei Lumina, dezvoltare care, prin poziţia ocupată, poate şi trebuie să fie în primul rând turistică. Pe de altă parte, se observă că în vreme ce turismul litoral nu poate fi o soluţie pentru comună (cel mult poate fi un obiectiv secundar), există o serie de elemente specifice care pot constitui baza unui turism specific.

În acest context, construirea unei mânăstiri după modelul Mânăstirii Noul Văcăreşti este un element esenţial, cheia de boltă în dezvoltarea acestui turism specific.

Mânăstirea cu hramul Sfânta Treime este proiectată astfel încât să poată îndeplini patru funcţii esenţiale:

a) De centru creştin-ortodox.

b) De centru medical-social.

c) De centru de cultură.

d) De centru dedicat recuperării memoriei celor chinuiţi şi ucişi în persecuţiile anti-creştine ale Regimului Comunist.

O paranteză importantă este menţionarea faptului că toate cele patru puncte constituie elemente esenţiale în dezvoltarea europeană:

– punctul a) ţine de protecţia drepturilor omului, a libertăţilor religioase şi a tradiţiilor culturale locale,

– punctul b) face parte dintr-o esenţială linie de dezvoltare europeană a asistenţei sociale şi, respectiv, medicale,

– punctul c) este definitoriu în dezvoltarea comunităţilor locale din perspectivă europeană, iar

– punctul d) este parte a unui domeniu de activitate foarte important în Uniunea Europeană, ca parte a dezvoltării mecanismelor culturale de apărare împotriva totalitarismului şi extremismului.

În acelaşi timp toate cele patru puncte sunt esenţiale în dezvoltarea Comunei Lumina în perspectiva specificului său.

Comuna are, geostrategic, statutul de răscruce între Aeroportul Mihail Kogâlniceanu, staţiunile litorale şi Municipiul Constanţa.

Existenţa Mânăstirii Noul Văcăreşti în cuprinsul său constituie o carte de vizită esenţială, o prezentare a Ortodoxiei româneşti în plenitudinea valorilor sale:

– de curăţire sufletească şi înălţare duhovnicească

– de statornic reper în vâltoarea patimilor lumii

– de înviere de dincolo de distrugerile răutăţilor sociale

– de legătură cu străbunii şi cu martirii vechi şi noi

– de far de cultură şi spiritualitate

– de frumuseţe curată, duhovnicească, înălţătoare

– de izvor de milostivire şi dragoste lucrătoare.

Construirea Mânăstirii Noul Văcăreşti este o nouă cristalizare a acestor valori fundamentale ale Bisericii în cuprinsul Arhiepiscopiei Dobrogei.